Cei aflaţi conjunctural la putere sunt primii care ne induc sentimentul că regulile statului de drept sunt negociabile, afirmă specialiştii care studiază comportamentele deviante din societate. „Hoţia merge mână în mână cu domnia", spune un proverb vechi. Românii au constatat acest lucru în ultimele două decenii, când marile „tunuri" s-au dat din instituţiile publice.
Anii `90 au fost marcaţi de falimente bancare răsunătoare, privatizări scandaloase şi jocuri piramidale gen „Caritas", fabricând miliardari de carton şi adâncind în sărăcie persoane din toate categoriile sociale. Reperele morale şi profesionale
s-au diluat constant, ingredientele „succesului" în viaţă devenind îndrăzneala vecină cu tupeul şi lipsa scrupulelor în ceea ce priveşte obţinerea de profit.
Cu alte cuvinte, orizontul „descurcăreţilor" de dinainte de 1989 s-a lărgit de la micul trafic cu blugi, cafea şi ţigări la cel cu rulmenţi vânduţi în Turcia.
Limita dintre licit şi ilicit s-a relativizat şi s-a înrădăcinat ideea că dacă nu ai bani mulţi nu reprezinţi nimic. Vocabularul limbii române s-a „îmbogăţit" cu termeni şi expresii precum „manevră", „şmen", „învârteală" şi „inginerie financiară".
Un sindrom dobândit
Specialişti din varii domenii, contactaţi de „Adevărul", au radiografiat societatea românească actuală, ajungând la concluzia unanimă că, în privinţa hoţiei, avem de-a face cu „un sindrom dobândit" de-a lungul istoriei şi accentuat în perioada comunistă.
„Antidotul" găsit de mulţi dintre conaţionalii noştri la umilinţă şi nedreptăţi a fost supuşenia, asezonată cu „plocoane şi alte atenţii", constată teologul Radu Preda.
El spune că agenţii puterii sunt primii care induc sentimentul că regula este făcută pentru a fi negociată. Prin urmare, binele comun a fost sacrificat, zeci de ani, în favoarea celui propriu, atrofiindu-se reflexul românului de a reacţiona la abuz.
Obiceiuri greu de ucis
A te da cu cel mai tare, a nu respecta angajamentele când poţi obţine alte beneficii sunt comportamente care, în timp, au creat paternuri psiho-socio-culturale, contribuind totuşi la supravieţuirea acestui popor, atunci când şansa dată de istorie a fost minimă.
Psihologul Daniel David explică, astfel, înrădăcinarea duplicităţii, a şmecheriei şi a hoţiei în mentalul colectiv. La rândul său, sociologul Dan Dungaciu subliniază că moştenirea noastră socială face ca însăşi lupta anticorupţie să nu fie altceva decât o tentativă de a transforma corupţia într-una relativ europeană, adică undeva la nivelul grecilor sau al italienilor.
Şmecheria, votată masiv
Profilul politicianului hârşâit prin viaţă, ridicat din rândurile poporului şi având viciile lui, în antiteză cu acela al politicianului şcolit, elegant şi rafinat, a făcut „carieră" în România ultimilor ani. Politologul Alexandru Radu observă că postcomunismul a potenţat comportamentul şmecherului, l-a transformat într-un model cultural de succes, mai ales în politică.
El pune în evidenţă faptul că, pentru o societate modernă, bazată pe reguli, politica românească a devenit exemplul lipsei de ordine, unde succesul personal este asigurat celui care are abilitatea de a se descurca. Acesta este motivul pentru care şmecheria este validată, încă, prin votul popular.
„Ţeapa" ca model
Etnopsihologul Vintilă Mihăilescu, directorul Muzeului Ţăranului Român, notează că ultimii 20 de ani din istoria României nu trebuie priviţi exclusiv prin prisma răsturnării unui sistem politic şi economic, ci şi a unui sistem de valori. „În momentul în care o societate întreagă îşi răstoarnă toate reperele şi se creează o depresie, se poate întâmpla orice.
Brusc apar oportunităţi, fără instrucţiunile de utilizare. Deci, este absolut firesc, psihologic şi fiziologic, ca toată lumea - sau cine poate - să se arunce pe aceste oportunităţi fără graniţe, fără reguli", explică Vintilă Mihăilescu. El a spus,
într-un dialog „La masa Adevărului", că problema o constituie transformarea acestui tip de reuşită imediată, care în româneşte se traduce prin „ţeapă", într-un model.
„Dar există actori sociali care, la o adică, ar putea schimba acest model. Trebuie să ne întoarcem la origine pentru că, dacă pornim de la starea de fapt, ne resemnăm", a mai spus Mihăilescu.
Furtul binelui comun
Radu Preda teolog
Este deja un clişeu să auzim, de la conaţionali sau de la străini, că românii sunt hoţi. Dispariţia lebedelor din parcurile vieneze, spargerile spectaculoase din Germania anilor 90 ai secolului trecut, recentele evenimente din Italia şi vacarmul politic în jurul corupţiei - toate par să confirme că, dincolo de prejudecăţi, există nu doar un dram, ci chiar un miez tare şi mare de adevăr.
Aşadar, de ce fură românii? Întrebarea nu este nouă. Ea traversează istoria documentară a ultimelor secole şi reprezintă la rigoare elementul de legătură dintre epoca medievală şi cea modernă. Într-o exemplară analiză - „Lege şi fărădelege în lumea românească veche", Polirom, 2006 -, Dan Horia Mazilu ne oferă o posibilă cheie de lectură a acestui stânjenitor fenomen.
Eminentul cărturar constată gradul ridicat al violenţei în spaţiul public, faptul că subiectul politic (ţaranul sau târgoveţul) este fie umilit, fie nedreptăţit, fie scapă mai ieftin prin supuşenie, prin "plocoane" şi alte "atenţii". Agenţii puterii sunt aşadar primii care induc sentimentul că regula este făcută pentru a fi încălcată, negociată.
Cu alte cuvinte, un stat abuziv în stil mare este sursa infinitelor abuzuri în stil mic, a găinăriilor, a aranjamentelor, a proptelelor, a învârtelilor. La urma urmelor, românul nu fură din cauza sărăciei, a unei necesităţi nemijlocite, ci pentru că nu are alternativă.
De aici se naşte paradoxul etic inexplicabil pentru un occidental: toţi condamnăm şpaga, dar toţi o dăm, (mai) toţi suntem împotriva corupţiei, dar (mai) toţi nu ezităm să profităm de lacunele legii sau de oportunităţile "nevinovate", (aproape) toţi vrem să avem semeni cinstiţi, dar (aproape) toţi ne-am bucura să folosim privilegii nemeritate, să ne plasăm în situaţii "speciale" (salarii directoriale sau pensii cu mult peste medie).
De la firul de electricitate tras ilegal la teza de licenţă sau doctorat scrisă de altcineva - binele propriu pare să fie realizabil doar prin sacrificarea celui comun.
Djuvara: „Copilul român nu ştie că furtul este o crimă"
Neagu Djuvara spune că învăţătorii sunt singurii care pot aduce adevărata schimbare de mentalitate Foto: Adevărul
Un popor care a fost colonizat şi de unguri, şi de turci, şi de ruşi, apărându-se a învăţat să se şmecherească, consideră istoricul Neagu Djuvara. „Dar un furt atât de sistematic şi de bine cuibărit în sufletul fiecăruia, ca acela care s-a implantat în cei 50 de ani de comunism, nu a existat la noi", a afirmat Djuvara în cadrul unui dialog „La masa Adevărului".
Din perspectiva sa, lucrul cel mai primejdios pentru viitorul României este lipsa de cinste în toate domeniile. „Nu numai că se fură ca în codru, dar lipsa de cuvânt e fantastică, asemenea lipsei de exactitate. Eu cred că ar trebui adunaţi învăţătorii şi să li se spună că, de acum înainte, unul dintre elementele esenţiale ale educaţiei copilului este că furtul reprezintă o crimă. La fel ca omorul. Asta nu o ştie copilul român!", este de părere reputatul istoric.
Neagu Djuvara spune că nu ştie să existe altă limbă decât cea română unde cuvântul „hoţ" să aibă şi conotaţie pozitivă. „Adică, bunicuţa spune că „Andreiaş al meu este hoţ" în sensul de „deştept", „şmecher". Asta a devenit o calitate", explică istoricul.
Furtul se va civiliza
Dan Dungaciu sociolog
În prima deplasare în Occident, după 1990, am intrat şi în librăriile de acolo. Totul impecabil, perfect organizat şi îmbietor. Dar, dincolo de asta, nu te puteai abţine să nu observi că, la toate magazinele de acest gen, existau sisteme de siguranţă şi paznici la intrare.
Dar sistemele de siguranţă din librării nu erau pentru est-europeni, ci pentru occidentali. Două observaţii trebuie făcute aici. Prima: chestiunea furtului nu are în primul rând conotaţie etnică, cât socială; evoluează odată cu modernizarea. Se fură peste tot, dar altfel. A doua observaţie.
Dincolo de gradul de modernizare, esenţiale rămân şi habitusurile sociale moştenite. De ele nu se scapă uşor. Lupta noastră anticorupţie este o tentativă de a face corupţia relativ europeană, adică undeva la nivelul grecilor sau la nivelul italienilor. Aşa şi furtul se va civiliza, dar nu va ajunge niciodată la nivelul ţărilor nordice. Instituţiile păstrează o tradiţie care, vrem nu vrem, ne marchează comportamentul .
Şmecheria se votează
Alexandru Radu politolog
În spaţiul cultural românesc, cuvântul hoţ pare să fie înţeles şi utilizat mai degrabă în sensul său familiar, de om ştrengar, şmecher. Deşi nu l-a inventat, postcomunismul a potenţat comportamentul şmecherului, l-a transformat într-un model cultural de succes în toate domeniile sociale, dar mai ales şi mai pregnant în cel politic, probabil pentru că a fost şi cel mai expus.
În mod neuzual pentru o societate modernă, bazată pe reguli, pe convenţii şi, totododată, pe respectarea acestora, politica românească a devenit exemplul de domeniu anomic, al lipsei de ordine, în care, oarecum logic, succesul personal este asigurat celui care are abilitatea de a se adapta, de a se descurca.
Astfel, şmecheria este percepută, în fapt, ca o virtute şi valorizată ca atare chiar prin votul popular. Numai că, perpetuarea modelului comportamental de succes al politicianului român are drept cost principal menţinerea societăţii la periferia acelui sistem european din care formal facem parte.
Aşa am supravieţuit
Daniel David psiholog
Când vorbesc de hoţie, o înţeleg în sens larg, nu doar în sens de furt, ci de o latură a naturii românilor de a „fenta". Procesele mintale care determină „hoţia" reprezintă interiorizări la nivelul individului, în procesul educaţiei, a unor paternuri psiho-socio-culturale. Acestea s-au format în cursul evoluţiei noastre ca popor.
Copleşiţi de popoare migratoare şi imperii, identitatea populaţiei româneşti a beneficiat de astfel de comportamente. A te da cu cel mai tare, a trece alături de cel mai tare, a induce în eroare, a nu respecta angajamentele când poţi obţine alte beneficii - toate acestea au contribuit la supravieţuirea acestui popor, când şansa dată de istorie a fost minimă.
Aceste comportamente au creat însă paternuri psiho-socio-culturale cu valori ca duplicitatea, şmecheria, şi chiar hoţia, în sensul larg descris mai sus. Este nevoie imperios de o nouă generaţie de intelectuali care să genereze un nou „ethos psiho-socio-cultural".
sursa:www.adevarul.ro
